Mai mult decat cuvinte

Vine o zi cand clipa care tace te aduce in pragul disperarii.Vine o zi cand iti dai seama ca tot ce ai sperat candva e murdar si lipsit de sens,cand lucrurile care te faceau fericit te plictisesc sau se umplu cu amintiri.Se umplu atat de mult,incat dau pe afara.Si atunci te intrebi care ti-e drumul,care ti-e scopul in aceasta invalmaseala de mase umane.Dar asta e una din intrebarile acelea enervante si apasatoare,care nu au raspuns.Si atunci incepi sa-l cauti,sa faci presupuneri,sa fabulezi in jurul aceluiasi subiect,sa iti epuizezi creierul si inima si sa astepti cu nepasare urmatoarea zi,care,la fel ca si aceea,iti pune rabdarea si intuitia la incercare.Cei mai multi trec peste ziua aceea.Dar ce se intampla cu cei care nu trec?

Fara regrete

Intr-o discutie avuta cu niste prieteni apropiati mi-am revazut trecutul.Ma intreb daca a fost bine ca in repetate dati am actionat mai mult instinctual decat rational.Poate ca "bine" nu e cel mai potrivit cuvant,insa ce pot sa spun cu sinceritate este ca nu regret nimic.In acele momente a fost exact ce mi-am dorit.
Si nu dau vina pe ceva sau pe ceilalti pentru consecinte.Orice fapta presupune urmari.Ok,am actionat,stiind ca urmarile aveau sa se manifeste intr-un fel sau altul.Acelea au fost "stradutele" pe care le-am ales atunci,si ma gandesc ca mi-ar fi parut mai rau sa cotesc pe altele,fara a-mi satisface curiozitatea si nevoia de nou.Am simtit urmele unei maturizari precoce,dar la un moment dat o maturizare in masa ar fi urmat oricum sa ma loveasca.Si simt ca asta n-a fost totul,ca va urma ceva mai inexplicabil,dar mult mai puternic.Daca vine din aceeasi parte e clar ca va fi foarte intens.Deocamdata incerc sa ma conving ca sper sa nu vina din aceeasi parte.Desi poate ca tocmai asta sper.

Life might be more than i can see...

Ascult 3 Doors Down-It's not my time,piesa descoperita cu cateva saptamani in urma pe un post tv,in una din rarele ocazii in care il deschid.

Incepe prima strofa"Looking back at the beginning of this/And how life was...".Simt o senzatie apasatoare,un gol usor atenuat pe parcursul timpului,dar care ramane imens.E aceeasi poveste,aceeasi clasica situatie.Iluzii,planuri,entuziasm,agitatie,cu care insa,destinul(daca exista) nu e de acord.

Daca destinul exista,al meu este sardonic,zambeste malitios,are o sclipire teribila in ochii apropiati si fara suflet,si probabil ca are probleme cu vecinii,din cauza zgomotului pe care il face cand se tavaleste pe jos de ras,privind la viata mea si la destul de desele gafe care o populeaza.Daca el exista,il urasc 50%.Pentru ca e stupid,pentru ca e tembel,irational si plin de toane.Seamana cu mine uneori,da,admit.

Si il mai urasc pentru ca ma obliga sa iau unele decizii,sa il aleg dintre doua rauri simetrice pe cel care se presupune ca este mai bun.Pentru ca face unele lucruri atat de complicate,pentru ca nu imi pune la dispozitie unele oportunitati pe care ma straduiesc sa le creez.Si pentru toate prejudecatile altora,pe care trebuie sa ii dezarmez.

Il accept restul de 50% de procente,pentru toate momentele fabuloase,pentru persoanele care imi sunt alaturi,pentru ca nu m-a facut copilul care traieste doar prin teribilism al zilelor noastre,pentru ca mi-a dat rabdarea de a tolera anumiti oameni si m-a imunizat in fata banalitatii/rautatii/prostiei/ipocriziei lor.Pentru ca sper intr-un viitor optimistic.

"Cause it's not my time!I'm not going.There's a fear in me,It's not showing...There's a will in me,Now it's gonna show!